Biserica Învierea Domnului din Pforzheim *
Parohia ortodoxă română Sfântul Ioan Botezătorul, din Pforzheim, are locaş de închinăciune biserica evanghelică Învierea (Auferstehung) din Pforzheim, Goebenstrasse Nr. 2, colţ cu Mathystrasse.
Biserica a fost construită în anii 1947 şi 1948, pe locul cu numele Weiheberg (în traducere liberă: Muntele sfinţirii sau târnosirii), de pe teritoriul parohiei Sfântul Ioan(Evanghelistul), în vremea imediată de după cel de-al doilea război mondial, şi a fost sfinţită la 24 Octombrie 1948, cu hramul Învierea (Domnului n.n.), de faţă fiind reprezentanţi ai autorităţilor bisericeşti şi civile şi mulţime mare de credincioşi.
În anul 1998, parohia evanghelică Sfântul Ioan a sărbătorit cincizeci de ani de la sfinţirea locaşului de cult, în cadrul mai multor festivităţi, care au avut loc timp de o săptămână, având ca moto: Semnul Speranţei – 50 de ani – Biserica Învierii din Pforzheim 1948-1998(Zeichen der Hoffnung – 50 Jahre Auferstehungskirche Pforzheim 1948-1998).
Pentru românii ortodocşi din Pforzheim, obişnuiţi cu arhitectura şi iconografia ortodoxă, dar mai puţin cunoscători ai diferitelor stiluri arhitectonice bisericeşti din occident, dinainte şi de după ultimul război mondial, acest locaş de cult nu se deosebeşte cu mai nimic de multe alte biserici evanghelice şi catolice, construite în cei 65 de ani de la sfârşitul războiului, cu o arhitectură adesea bizară, care, în cele mai multe cazuri, exprimă mai puţin sau deloc sacralul şi mai mult fantezia creativă a arhitectului.
Istoricul bisericii Învierea Domnului îşi are începutul în noaptea de 23 Februarie 1945, în care oraşul Pforzheim a fost bombardat şi distrus aproape în întregime. După acea noapte de groază, toate bisericile şi casele parohiale din Pforzheim erau o grămadă de ruine, moloz şi cenuşă, cu excepţia locaşului de cult – Biserica Hristos (Jesuskirche), din cartierul mărginaş (pe atunci) Brözingen, în mare parte grav avariată şi aceasta.
Comunitatea Sfântul Ioan – de pe Weiheberg a luat fiinţă în anul 1907, fără însă să dispună de un locaş de rugăciune propriu. Serviciile religioase se oficiau în biserica Sfântul Ştefan – de la Lindenplatz (Stadtkirche), iar pentru întrunirile ocazionale se foloseau încăperile din Oechselstrasse. Casa parohială din Glümerstrasse s-a dat în folosinţă în anul 1911.
Nemaiexistând Biserica Sfântul Ştefan (Stadtkirche), comunitatea de pe Weiheberg a amenajat casa parohială astfel, ca în ea să se poată oficia slujbele religioase. Între timp, numărul locuitorilor de confesiune evanghelică din sectorul parohial a crescut semnificativ (peste cinci mii), din cauza locuitorilor refugiaţi din centrul oraşului, acum distrus definitiv, astfel încât trebuia să se slujească de două ori pe zi.
Noua situaţie impunea amenajarea sau construirea unui locaş de rugăciune. Propunerea improvizării unei barăci sau a construirii unei biserici din lemn n-a fost acceptată. Profesorul Otto Bartning (arhitect), Hermann Hampe (consilier superior în sectorul construcţii) şi Inginerul Alfred Oswalt au întocmit un proiect de construcţie a unui locaş de cult, aşa zis Notkirche (biserică improvizată), care a fost prezentat în Februarie 1946.
Şeful serviciului de ajutor(Hilfswerk) al Bisericii Evanghelice din Germania, a înaintat proiectul Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva spre aprobare, cu menţiunea că în Germania se vor construi alte 74 biserici improvizate (Notkirchen), după planul corespunzător celui prezentat spre a fi admis.
După ce Consiliul Ecumenic a aprobat proiectul, la 8 Mai 1946, s-a hotărât şi s-a început construirea bisericii, pe terenul propriu de pe strada Mathy, colţ cu strada Goeben. Piatra de temelie s-a pus la 22 Mai 1947. Planul de construcţie a fost definitivat de către inginerul Zoltan Toth (arhitect), de la Serviciul de construcţii al Bisericii Evanghelice din Baden, cu sediul în Heidelberg. Firma Alfred Oswalt din Heidelberg a avut în sarcină coordonarea tehnică. Construcţiile din lemn au fost efectuate de către firma Walter & Müller – Neckarelz, iar lucrările de fundament şi zidărie s-au făcut de către firma Fredrich Stelzer – Pforzheim. Şeful executării construcţiilor a fost inginerul Robert Gieser.
Se ştie însă, că un plan de construcţie, de oricare natură ar fi , nu-i suficient şi nu duce la nici un rezultat fără mijloace financiare, care asigură materialul şi mâna de lucru.
Cheltuielile au fost suportate de către Serviciul de ajutor (Hilfswerk) al Bisericii Evanghelice din Landul (provincia) Baden, de către Biserica Evanghelică din Pforzheim şi de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Geneva. La acestea s-au adăugat şi ajutoare financiare, primite de la creştinii de confesiune evanghelică din Germania şi din străinătate, dar şi de la creştinii din ţările duşmanilor de război de odinioară, dovadă ireductibilă că străinii şi duşmanii pot deveni prieteni.
Materiale de construcţie de mâna întâi nu se găseau sau erau un fel de monedă forte. Să nu uităm că este vorba de timpul de dinainte de reforma monetară din Germania, când bunurile inexistente erau totuşi de găsit numai pe piaţa neagră, când nimic nu se putea întreprinde, fără aprobarea guvernului militar american din zona de ocupaţie militară, în care se afla oraşul Pforzheim.
Alternativa a oferit-o oraşul Pforzheim însuşi, prin aprobarea de a se folosi materialele rămase din casele distruse în bombardament, mâna de lucru venind chiar de la enoriaşi; de la mic la mare, fiecare după puterea şi priceperea lui, s-au angajat la construcţia locaşului, începând cu strângerea şi curăţarea materialelor de construcţie (pietre, cărămizi, ţigle, material lemnos) rămase din casele distruse de bombe.
30.000 de cărămizi au fost dezgropate, adunate, curăţite şi transportate, în cărucioare trase de către oameni, la locul de construcţie; de asemenea – ţigle de acoperiş şi aşa zise pietre mari de gresie (Sandsteine), pe care se mai vedeau încă urmele incendiului prin care trecuseră, în noaptea lui 23 Februarie 1945.
Neapărat trebuie menţionat şi faptul, că mâna de lucru a fost asigurată îndeosebi de către femei, pensionari şi tineretul de până la 14 ani, mai puţin de bărbaţi în putere, deoarece aceştia muriseră pe front sau se aflau prizonieri de război, în lagărele aliaţilor. Aşa se vor fi explicat unele nepriceperi, din partea lucrătorilor voluntari din acea vreme, cum lasă să se înţeleagă una dintre femeile, care a lucrat atunci pe şantier: „Am umplut căruţul până sus, după care ne-am mirat că nu putem să-l mişcăm de pe loc. Aşadar, a trebuit să descărcăm o parte”. Lucrările de construcţie au fost efectuate în cea mai mare parte manual (Handarbeit), din cauza lipsei aparaturii tehnice. Numai foarte rar s-au folosit maşini.
Întreaga enorie era şi se comporta ca o familie. Telefon nu exista. Comunicarea se făcea prin propaganda verbală, atunci când erau lucrări de executat, ca descărcarea şi transportul materialelor, sau pregătirea supei pentru ostenitori.
Locaşul de cult se evidenţiază prin elemente arhitectonice şi artistice deosebite: acoperişul susţinut de grinzi, vitraliile, turnul clopotniţei, cele cinci clopote, fiecare cu identitate şi talent muzical propriu, orga şi crucifixul.
Acoperişul din ţiglă este susţinut de grinzi bătute exclusiv în cuie Nagelbinder, adică nu s-au folosit şuruburi.
Grinzile provin de la casele distruse în bombardament. Scăpaseră de incendiu, dar erau înnegrite de fum. Înainte de a le folosi au fost curăţate cu peria de sârmă, aşa cum s-a procedat şi cu celelalte materiale de construcţie. Acoperişul lasă impresia unui locaş de cult în formă de cort.Arhitectul Bartning a ales intenţionat această formulă simplă, pentru a evidenţia caracterul simbolic al noului locaş de cult.
Comunitatea creştinilor, pelerină în istorie şi timp, află în locaşul de cult un loc de întâlnire şi rugăciune. Cortul nu este un loc sacru definitiv, oferă însă un adăpost în timpul pelerinajului; nu este construit pentru veşnicie, însufleţeşte însă şi îndeamnă pornitul la drum şi continuarea lui.
Locaşul de cult este împărţit în patru spaţii, bine delimitate unul de celălalt, oarecum corespunzător bisericilor ortodoxe: pridvor, pronaos, naos şi altar.
Pridvorul este separat de pronaos printr-o uşă masivă din lemn. Pronaosul se poate separa complet de naos, prin nişte obloane pliante de lemn, devenind ocazional sufragerie, în care enoriaşii evanghelici servesc micul dejun, după ce s-au împărtăşit, iar ortodocşi consumă ofrandele primite, de la slujba de pomenire a celor adormiţi sau în noaptea Sfintelor Paşti, după Dumnezeiasca Liturghie a Sfintei Învieri a Domnului Iisus Hristos.
Turnul clopotniţei este înalt de 19 m. Acoperişul este cu patru scurgeri. În cele patru laturi ale zidului sunt deschizături dreptunghiulare, înguste, pentru ieşirea optimalü a sunetelor.
Biserica dispune de cinci clopote, fiecare având un nume sau o dedicaţie: Clopotul lui Hristos (Christusglocke), 1430 kg, turnat în anul 1948, cu diametrul de 1356 mm. Inscripţia aminteşte de construirea şi hramul bisericii: „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11,25).
Clopotul lui Ioan (Johannesglocke), 810 kg, turnat în anul 1948, cu diametrul 1122 mm. Inscripţia (improvizată) aminteşte de numele enoriei, prin îndemnul Sfântului Ioan Evanghelistul: „Să ne iubim, căci El ne-a iubit mai întâi”(1 Ioan 4,19). Textul corect ar trebui să fie: „Noi iubim pe Dumnezeu, Fiindcă El ne-a iubit pe noi”.
Clopotul Melanchton sau clopotul de rugăciune (Gebetsglocke), 616 kg, cu diametrul de 950 mm. Este o moştenire preţioasă primită de la vechiul oraş – Pforzheim, la 4 Februarie 1947. A fost turnat în anul 1922, pentru Biserica Sfântul Ştefan (Stadtkirche), unde a funcţionat până la bombardamentul din 1945. Pe el se află medalionul lui Melanchton, înconjurat de inscripţia: „Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră”(Romani 8,31).Textul corect ar trebui să fie: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?”
Clopotul memorial (Gedächtnisglocke), 446 kg, cu diametrul de 890 mm. A fost turnat în anul 1967, în amintirea distrugerii oraşului. Poartă inscripţia: „O, ţară, ţară, ţară, ascultă cuvântul Domnului! ”( Ieremia 22,29) . O cruce latină şi inscripţia: „Gedächtnisglocke 23. Februar 1945” amintesc scopul cu care a fost făcut.
Clopotul aşteptării (Adventsglocke), 260 kg, cu diametrul de 750 mm. A fost turnat în anul 1967. Are un sunet vesel, care anunţă venirea Domnului, aşa cum spune şi inscripţia: „Vezi, Eu vin curând! ” ( Apocalipsa 3,11). Clopotele (cu excepţia ultimului – Adventsglocke) au sunat împreună prima oară, la 23 Februarie 1949, în ziua când s-a comemorat distrugerea oraşului Pforzheim.
Orga datează din anul 1956. A fost construită de către firma Walker – din Ludwigsburg, pe măsura spaţiului disponibil în cafas, dar în aşa fel, ca să încadreze cu cele 26 de registre, fereastra rotundă cu vitralii.
Ferestrele, cu geam de diferite culori (vitraliile), au fost proiectate şi executate de către profesorul Klaus Arnold – din Karlsruhe şi montate abia în anul 1966.
Predomină trei, respectiv patru culori: albastru, roşu,verde şi alb. Combinaţia ritmică, schimbătoare, a primelor trei culori, înlesneşte pătrunderea luminii albe în locaşul de cult. Aranjamentul culorilor, la prima vedere doar ornamental, în triunghiuri inegale, abstracte, vrea să fie simbol – cu referinţă la Sfânta Treime, în înţelesul: trei, deosebiţi unul de celălalt, cu lucrare unitară.
Crucifixul de lemn din altar, în spatele Sfintei Mese, are un trecut dramatic, din care n-a lipsit mâna lui Dumnezeu, ocrotitoare.
A fost sculptat pe la 1440/50 într-un atelier din Ulm, cu mare probabilitate de către cunoscutul sculptor Hans Multscher, la cererea călugărilor dominicani din Pforzheim. Despre sculptorul Multscher se spune, că s-a evidenţiat şi prin reformarea sculpturii gotice târzii, prin aceea că a readus-o din idealul înduhovnicirii (caracteristică a artei bisericeşti bizantine n.n.), în sfera pământeană (caracteristică a artei sacrale ale Renaşterii n.n.). Sfinţii sculptaţi de către Multscher sunt oameni, cu chipuri anatomice normale, exteriorizaţi, care emană bucurie.
Crucifixul a stat, nu se ştie cât timp şi în care loc, în mânăstirea dominicană din Pforzheim.
În timpul de după Reforma lui Luther, mânăstirea dominicanilor a fost distrusă, la fel şi biserica mânăstirii (Abteikirche) Sfântul Ştefan, care, din 1566, servea cultului protestant.
Crucifixul a supravieţuit trei incendii şi un bombardament: primul incendiu a fost cel din anul 1689, în timpul Războiului de 30 de ani (Orleans’schen Krieg), al doilea – în anul 1692, când a fost distrus parţial. Pentru a salva ceea ce mai rămăsese din el, a fost strămutat în cimitirul Mânăstirii predicatorilor.
În anul 1702, a fost restaurat de către tâmplarul Georg Bernhard Meulin. Acesta a pus deasupra crucii un acoperiş, spre a-l feri de intemperii. Meulin a fost plătit pentru munca lui, cu patru galbeni. Din Mânăstirea predicatorilor, Crucifixul (de data aceasta fără acoperişul protector) a fost mutat în biserica Sfântul Ştefan (Stadtkirche), care fusese reconstruită şi sfinţită în anul 1721.
În anul 1789, oraşul şi biserica au căzut pradă unui incendiu pustiitor (al 3-lea!), în urma căruia, din biserică au mai rămas doar moloz, cenuşă şi … Crucifixul!
Locuitorii din Pforzheim au montat ceea ce mai rămăsese din Crucifix, pe un nou soclu de piatră, la colţul din sud-vestul arealului şcolii, unde a rămas până în anul 1888, când a fost restaurat.
Se împlineau aproape 100 de ani, de când Crucifixul stătuse în aer liber, expus deteriorării, din cauza intemperiilor naturale, lucru care nu trebuia să se mai repete.
În anul 1899 a fost readus în biserica Sfântul Ştefan (Stadtkirche) la Lindenplatz – între timp reconstruită în stilul neo-gotic – şi instalat în hala (galeria) turnului.
Acolo l-a găsit bombardamentul din 23 Februarie 1945, din care a supravieţuit, ca prin minune, foarte deteriorat, cu mâinile şi picioarele arse.
A fost adăpostit până în anul 1947, în cripta bisericii Inima lui Hristos (Herz-Jesu-Kirche), întrucât biserica însăşi a fost distrusă în bombardamentul din 1945, dar şi de aici a trebuit să fie mutat, din cauza marilor inundaţii din acel an (1947).
A fost restaurat de către sculptorul Oskar Theodor Loos din Pforzheim. Acesta i-a pus mâini şi picioare noi şi a înlăturat resturile de la vopseaua cu care fusese înfrumuseţat odinioară, după care a fost adus, în primul locaş de rugăciune construit după război – biserica Învierea (Domnului) de pe Weiehberg şi fixat de Sfânta Masă.
Soclul din piatră de gresie (Sandstein), pe care Crucifixul a fost fixat până la transmutarea lui în biserica Învierea, n-a fost adus în biserică odată cu crucifixul, ci a fost fixat în zidul care flanchează treptele de la intrarea în biserică, dinspre răsărit, unde a rămas mulţi ani.
Când s-a făcut un nou aranjament al obiectelor de cult din absida altarului a fost adus în biserică şi aşezat la zidul din spatele (absida) altarului, iar crucea fost desprinsă de Sfânta Masă şi aşezată (fixată) pe el, unde stătuse probabil câteva secole.
Chipul Mântuitorului răstignit pe cruce este sculptat în lemn şi are o înălţime de 1,33 m. Mâinile sunt extrem de întinse şi fixate cu câte un cui, pe braţele orizontale ale crucii. Picioarele sunt puse, dreptul peste stângul, şi fixate de lemnul crucii, cu un cui. Crucifixul aparţine tipului obişnuit stilului gotic, cunoscut sub denumirea: tipul celor trei cuie(Dreinageltypus), spre deosebire de tipul romanic, în care picioarele sunt pironite unul lângă celălalt. Trupul Domnului atârnă uşor spre dreapta, formând un uşor semicerc. Pieptul iese puţin în relief. Capul, apăsat de greutatea coroanei de spini, este înclinat spre dreapta. Trăsăturile feţei, ochii şterşi, pierduţi, gura aproape întredeschisă exprimă simptomele agoniei, ale luptei cu moartea. Faţa împodobită de barba superbă, ondulată, este învăluită de părul ondulat, lung până la umeri, care atârnă liber, în partea dreaptă. Şortul din jurul coapselor este caracteristic stilului artistic de atunci, prin faldurile paralele, dispuse aproape perfect orizontal. Din perspectiva anatomiei, se poate spune că musculatura, chipul (faţa) lasă impresia realului.
Iniţial, crucifixul a fost pictat cu culori, lucru care permitea redarea sângelui din rănile cuielor şi a suliţei, cu care sutaşul a împuns coasta lui Hristos, pe cruce.
Soclul din piatră de gresie (Sandstein)reprezintă un animal (leu) cu coada încolăcită, asemenea unei reptile (şarpe), flancat de ambele părţi de cranii umane.
Compoziţia artistică trimite în primul rând la locul Răstignirii Domnului – Golgota, care în evreieşte se cheamă Locul Căpăţânii.
O altă interpretare este şi aceea, că Hristos, prin jertfa şi moartea Sa pe cruce, a şters păcatul strămoşesc – simbolizat prin animal şi a biruit puterea diavolului – simbolizată prin şarpe şi a morţii – simbolizată prin craniile umane.
În anul 2004, prin grija Părintelui evanghelic Volfgang Stoll, urmaşul Părintelui Hermann Schuler, au fost aduse la Pforzheim părticele din moaştele Sfântului Ioan Botezătorul şi ale Sfintei Silvia († ca.592), mama Sfântului Grigorie cel Mare, Papă al Romei (*540-†604), şi depuse într-o firidă încrustată în Sfânta Masă în ziua de 10 Iulie 2004 (vezi mai jos, dreapta, actul oficial).
Şi iată, că tot întâmplare a fost, ca enoria ortodoxă română din Pforzheim, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, să se îmbisericească şi să se sfinţească în biserica, în care se află părticele din moaştele Sfântului său ocrotitor.
Protoiereu Sorin P e t c u,
în Februarie, anul Domnului 2013
